Pariurile au o istorie de mii de ani și deși metodele de pariere și subiectul pariurilor s-au schimbat dramatic, nesiguranța rămâne o realitate eternă. Pariorii trebuie să fie conștienți de ceea ce înseamnă incertitudinea și probabilitatea, dar poate fi redusă probabilitatea clasică de apariție a unui eveniment la nivel cuantic?
Oamenii de-a lungul istoriei, mereu au fost fascinați de jocurile de noroc. În siturile arheologice din perioada preistorică din Europa, Asia și America de Nord se găsesc dovezi arheologice ale unor oase cubice, numite astragale, unele dintre ele având o vechime de până la 40000 de ani.
Scopul acestor oase poate fi doar presupus, dar desenele rupestre sugerează că acestea erau folosite pentru distracție, divinație sau prezicerea viitorului.
Chinezii antici, grecii și romanii jucau, de asemenea, jocuri de noroc, în care riscau și pariau pe rezultatele evenimentelor sportive. Anticii priveau jocurile de noroc ca pe o metaforă a vieții.
Dacă ai putea prezice viitorul, ai putea să-l controlezi. Dacă poți controla viitorul, atunci viața ta devine fără îndoială mai puțin incertă și mai ușor de trăit. Piețele urăsc nesiguranța, la fel ca și oamenii, care bineînțeles, sunt cei care creează aceste piețe.
Nașterea calculului probabilităților
Cu toate acestea, conceptele de hazard, incertitudine și probabilitate au fost formulate matematic abia în secolul al XVII-lea, când doi matematicieni francezi, Blaise Pascal și Pierre de Fermat, au colaborat pentru a rezolva o dispută de jocuri de noroc legată de un joc cu zaruri.
Prin formularea teoriei generale a probabilității, au prezentat lumii conceptul de valoare așteptată matematică, pe care pariorii îl folosesc și astăzi pentru a estima câștigurile posibile.
Ce este de fapt riscul?
Dacă spunem că ceva este rezultatul riscului, adică este supus aleatorității, ce înseamnă acest lucru cu adevărat? Dacă facem întotdeauna același lucru, cu aceleași condiții inițiale, cum ar fi aruncarea unui zar, dar obținem rezultate diferite, atunci spunem că este aleatoriu.
Cu toate acestea, în cazul unui lucru precum aruncarea zarului, ar fi practic imposibil să reproducem exact aceleași condiții inițiale de fiecare dată. Diferențele în rezultate sunt cauzate de mici diferențe în mâinile noastre și în modul în care aruncăm zarul. Conform acestui model, aleatorietatea este pur și simplu manifestarea sensibilității la condițiile inițiale. Așa cum a observat odată Blaise Pascal: "Nasul Cleopatrei, dacă ar fi fost mai scurt, întreaga lume s-ar fi schimbat."
Lipsa de cunoștințe
Nesiguranța rezultatului nu reprezintă o caracteristică fundamentală a sistemului, ci doar cunoștințele incomplete despre sistem. Dacă am cunoaște cu exactitate toate forțele care acționează asupra aruncării zarului și direcția lor, atunci am putea prezice cu certitudine cum va ateriza zarul.
Aceasta este esența determinismului: cu suficiente informații, orice este predictibil prin natura sa și pentru fiecare set specific de condiții inițiale există doar un singur rezultat posibil. Faptul că multe lucruri nu pot fi prevăzute se datorează pur și simplu lipsei de date. În 1814, un alt matematician francez a formulat un experiment de gândire, care a devenit cunoscut sub numele de Demonul lui Laplace:
"Starea actuală a universului poate fi considerată ca fiind rezultatul influenței trecutului și cauza viitorului. O Conștiință [Demonul], care la un moment dat ar cunoaște toate forțele care pun în mișcare natura și toate pozițiile tuturor elementelor care formează natura, dacă această Conștiință ar fi suficient de puternică pentru a analiza aceste date, ar putea cuprinde într-o singură formulă mișcarea celor mai mari corpuri din univers și a celor mai mici atomi; pentru o astfel de Conștiință, nimic nu ar fi nesigur, iar trecutul și viitorul ar fi prezente înaintea ochilor săi."
Presupusul demon al lui Laplace ar face probabil mulți bani și la agențiile de pariuri, deși majoritatea ar închide contul domnului Demon. Din păcate, niciunul dintre noi nu poate fi atât de inteligent, deoarece mereu vor exista erori în măsurarea condițiilor inițiale. Prin urmare, întotdeauna va exista un anumit nivel de incertitudine în rezultat și această incertitudine este cunoscută sub numele de aleatorism sau hazard.
Principiul incertitudinii
La începutul secolului XX., filozofia determinismului a început să se dezintegreze odată cu recunoașterea faptului că lumea extrem de mică - atomii și particulele lor subatomice constitutive - nu se comportă ca obiectele de zi cu zi.
Mecanica cuantică a început să dezvăluie că obiectele naturii ale lui Laplace nu presupun de fapt unități fixe, ci se comportă mai degrabă ca unde, ale căror poziții în timp și spațiu pot fi descrise doar cu o funcție de probabilitate. Cum am putea prezice unde va fi ceva în viitor dacă nu știm nici măcar unde se află acum?
În 1927, fizicianul german Werner Heisenberg a publicat celebrul Principiul incertitudinii. Simplu spus: nu se poate ști cu exactitate impulsul și poziția unei particule, și cu cât știm mai mult despre una, cu atât știm mai puțin despre cealaltă.
Cel mai important, această "incertitudine" nu a fost generată de limitele fizice ale observației practice și de lipsa de informații, așa cum a presupus Laplace. Dimpotrivă, a fost o imposibilitate matematică impusă de însăși natura materiei.
Chiar și pe Einstein l-a neliniștit o astfel de propunere și a declarat: "Eu... sunt convins că El nu joacă zaruri". Totuși, convingerea lui Einstein era greșită. Mecanica cuantică este cu siguranță o realizare științifică remarcabilă a umanității, ale cărei previziuni au fost confirmate de nenumărate ori, indiferent cât de ciudate și de uluitoare par să fie.
Se pare că chiar și demonul lui Laplace este supus principiului incertitudinii și nu poate cunoaște poziția și viteza unei particule. Așa cum a spus Stephen Hawking; "toate dovezi indică faptul că El este un jucător de noroc înrăit, care pariază la fiecare ocazie posibilă". Ba mai mult, nici măcar nu știe care va fi rezultatul final.
Înțelegerea probabilității cuantice
În general, se presupune că nu trebuie să ne preocupăm de principiul incertitudinii atunci când discutăm despre întrebări legate de probabilitatea clasică, relevante în lumea pariurilor, deoarece lucrurile pe care ne place să pariem - fotbal, joc de cărți, rotirea ruletei - au loc pe o scară mult mai mare decât lumea subatomică. Obiectele fizice din realitate sunt prea mari pentru a fi afectate semnificativ de mecanica cuantică.
În timp ce principiul incertitudinii necesită o interpretare complet diferită a cauzei și efectului în lumea cuantică, în lumea macroscopică, problema cauzalității și a determinismului poate fi văzută ca proprietăți ale fenomenelor care nu sunt prezente în entitățile subatomice, din care aceste fenomene sunt construite. Așa cum spune zicala, "întregul este mai mare decât suma părților".
Andreas Albrecht, fizician teoretician, unul dintre fondatorii teoriei universului în expansiune, a fost cel mai interesat de efectul incertitudinii cuantice asupra comportamentului moleculelor de apă care se ciocnesc, și ulterior asupra mișcării aleatoare a neurotransmițătorilor din sistemul nervos. Albrecht a afirmat că incertitudinea evenimentelor precum aruncarea unei monede (care depinde de activitatea neuronilor din creierul aruncătorului) poate fi explicată în întregime prin intensificarea fluctuațiilor cuantice originale care afectează moleculele de apă.
Albrecht susține că incertitudinea cuantică face aruncarea monedei complet aleatorie, iar probabilitatea clasică a rezultatului aruncării unei monede poate fi redusă la o probabilitate cuantică.
Nesiguranța cuantică
Deoarece nesiguranța unui astfel de sistem nu crește liniar, atunci când această incertitudine devine suficient de mare, originea cuantică devine factorul dominant în rezultat, nu și mecanica clasică.
Albrecht a calculat, de exemplu, că în cazul unui joc de snooker sunt necesare doar 8 coliziuni pentru ca incertitudinea cuantică să devină dominantă. De fapt, pare că fiecare sistem aleatoriu controlat de procesare neurală, inclusiv aruncarea unei zaruri, lovirea bilei de snooker, lovirea mingii de fotbal sau jocul de poker, are o "nesiguranță cuantică" subiacentă.
Ce se întâmplă atunci când aruncarea monedei dă ambele fețe în același timp?
În spiritul bizar al mecanicii cuantice, Albrecht a explicat că cineva care aruncă o monedă participă la un fel de experiment al pisicii lui Schrödinger, în care starea finală a aruncării monedei este simultan atât cap, cât și pajură. Sistemul își asumă o valoare specifică doar după ce rezultatul este observat.
Dacă cineva pariază pe aruncarea unei monede (sau pe un meci de fotbal, tenis, rezultatul unei alegeri sau orice altceva legat de comportamentul uman), atunci acest pariu este câștigat și pierdut în același timp, până când rezultatul nu este observat.
Nu știu ce se va întâmpla sau nu pot ști ce se va întâmpla?
Dacă cauzalitatea, determinismul și probabilitatea clasică sunt doar o iluzie care provine din incertitudinea cuantică, și totuși poate fi redusă la aceasta, atunci consecințele pot fi semnificative. Practic, am ajuns de la teza lui Laplace "Nu pot să știu ce se va întâmpla" la teza lui Heisenberg "Nu pot ști ce se va întâmpla".
Se poate argumenta că, pentru pariori, la nivel macroscopic, acest lucru nu schimbă cu adevărat analiza. Cu toate acestea, din punct de vedere filosofic, ideea că rezultatul final al unui joc aleator nu poate fi prevăzut înainte de producerea sa oferă o imagine extrem de deranjantă pentru ființele umane care gândesc în mod determinist și bimodal.
Acest lucru poate sugera că nu există într-adevăr o teorie a probabilității complet clasice, fizic verificabile, ci doar mecanica cuantică, unde o mulțime de povești posibile (de pariere) pot să se întâmple simultan.
